În căutarea scopului în viaţă...

Am auzit o anecdotă despre o mare sufistă Rabia al Adawia. Într-o zi pe înserate, oamenii au găsit-o în stradă, căutând ceva. Era bătrână, avea vederea slabă, aşa că vecinii au venit să o ajute. Au întrebat-o:
“Ce cauţi?”.
Ea a răspuns: “Îmi caut acul. L-am pierdut”.
Vecinii au dat să-l caute, dar şi-au dat seama imediat că drumul era foarte mare iar acul era ceva foarte mic. Aşa că au întrebat-o pe Rabia: “Te rugăm să ne spui unde l-ai pierdut, locul exact, căci altfel e greu să-l găsim. Drumul e mare şi putem să căutăm mult şi bine până să-l găsim, dacă o să-l găsim. Unde anume l-ai pierdut?”.
- În casă, a răspuns Rabia.
- Atunci de ce îl cauţi aici? au întrebat ei.
- Fiindcă aici e lumină, iar înăuntru nu e.

Te-ai întrebat vreodată ce cauţi? Ai considerat vreodată că e important să meditezi adânc pentru a şti ce cauţi? Nu. Chiar dacă în unele momente de visare ai avut o idee vagă despre ceea ce cauţi, nu ai ştiut niciodată precis ce anume este. Nu l-ai definit încă.
Dacă încerci să-l defineşti, cu cât capătă mai mult contur cu atât mai mult îţi dai seama că nu e nevoie să-l cauţi. Căutarea poate continua numai într-o stare de imprecizie, de lipsă de claritate, de visare; când lucrurile nu sunt clare continui să cauţi, împins de un îndemn lăuntric, tras de un imbold insistent. Ştii una şi bună; trebuie să cauţi. E o necesitate lăuntrică. Dar nu ştii ce cauţi. Şi dacă nu ştii ce cauţi, cum să găseşti?
Cauţi ceva vag - crezi că e în bani, în putere, în prestigiu, în responsabilitate. Dar pe urmă vezi oameni respectabili, oameni puternici care şi ei caută. Şi mai vezi şi oameni extraordinar de bogaţi care caută şi ei; caută până la sfârşitul vieţii. Prin urmare, bogăţia nu ajută la nimic, puterea nu ajută la nimic.
Mulţi se complac în valorile sociale: casă, maşină, nevastă, copil, etc. Şi deja se consideră “realizaţi”. În ziua de azi, a fi realizat, implică acumularea unor lucruri exterioare, chiar dacă psihicul este ros de frustrări şi nemulţumiri de sine însuşi. Conştientul încearcă să se auto-mulţumească raţional, prin gândire şi auto-argumentare, că ai realizat ceva în viaţă, că ai acumulat destul şi ai ce le lăsa urmaşilor… dar psihicul are depresii, ne-mulţumiri de sine însuşi. Are mulţumiri, dar aceastea sunt îndreptate spre acumulare de valori materiale, iar sentimentul de ne-mulţumire interioară nu dispare.
A fi realizat, pentru omul modern, nu implică nici o valoare interioară. Dar atunci, omul care a dobândit o linişte interioară, un echilibru stabil, un conştient lipsit de frustrări… ce este?